Ultra teribilism

Să nu încetezi să-ţi încurajezi echipa, indiferent de scor. Să nu stai niciodată pe scaun în timpul jocului. Să mergi după echipa favorită, indiferent de preţul pe care-l plăteşti şi de distanţa pe care o parcurgi. Să fii ataşat de simbolurile şi culorile clubului pe care-l iubeşti. Să respecţi aceste legi nescrise. Asta înseamnă să fii ultras!
Deşi “catalogaţi drept infractori, majoritatea au studii, profesii şi locuri de muncă respectabile”. Pentru cei veritabili, “stilul ultra nu este un prilej de a se aduna în gaşti şi a vandaliza tot ce le iese în cale, ci un mod de viaţă”, pur şi simplu.
În momentul în care singura cale de a-şi demonstra superioritatea devine forţa fizică, ei înceteaza să mai fie ultraşi, devenind huligani. Se întîmplă din ce în ce mai des, pentru că cei care ar trebui să transfere spectacolul din teren în tribune nu sînt altceva decît nişte adolescenţi teribilişti, care nu numai că nu înţeleg fenomenul, dar îl şi murdăresc.

Apel către huligani

Nu contează dacă echipa pierde sau cîştigă, voi trebuie să vă bateţi. Cu ceilalţi sau cu jandarmii. Nu contează, prea mult, nici dacă aţi dat sau aţi luat, evenimentul în sine e important.

Vă place adrenalina, vreţi să vedeţi sînge şi dinţi sparţi. Şi ce farmec are să faceţi scandal cu lumea nevinovată din, să zicem, parc? Ăia sînt fraieri, ar sta să-i bateti. Trebuie să aveţi un răspuns, să luaţi şi voi una, două în freză. Şi dacă o încasaţi, ce-o să faceţi!? Că doar n-o să vă apucaţi să plîngeţi. Daţi şi voi. Şi vă place!

Jandarmii nu vă înţeleg, deşi ar trebui. Vă controlează la intrare de arme, dar omit un amănunt important. Dacă aţi veni cu mitraliere la voi, în retur n-aţi mai avea cu cine să vă bateţi.

Noi vă înţelegem, voi ne lăsaţi să vedem meciurile pe stadioane? Noi v-am susţine, voi n-aţi vrea să vă canalizaţi energiile spre cauze mai bune? V-aţi gîndit să vă duceţi după Bin Laden şi dacă nu-l găsiţi, măcar să furaţi steagul Al Qaeda de pe gard? Să se desfiinţeze naiba odată